marți, 30 august 2011

Vederi din Ferendia


Scrisoarea unei romance din Japonia dupa marele cutremur din martie 2011


        În primul rând vreau să vă mulţumesc foarte mult pentru îngrijorarea voastră pentru mine. Sunt foarte emoţionată. De asemenea doresc să-mi cer scuze că vă trimit un mesaj general adresat tuturor, dar pentru moment, pare să fi e cea mai bună cale pentru ca mesajul meu să ajungă la voi. Aici în Sendai lucrurile par să fi fost ireale. Dar sunt foarte binecuvântată să am prieteni minunaţi care mă ajută foarte mult.
       De-a dreptul uimitor, unde stau eu nu au fost jafuri, nu au fost îmbrânceli la cozi… Oamenii îşi lasă uşa casei deschisă, pentru că aşa e mai sigur, în caz că loveşte un nou cutremur.
        Oamenii tot spun „Aşa era pe vremuri când toţi se ajutau unii pe alţii”. Dar toate lucrurile astea depind de fiecare zonă. Unii au, alţii n-au gaz, apă şi electricitate. Nimeni nu s-a spălat de câteva zile. Ne simţim murdari, dar acum avem griji mult mai importante decât asta. Iubesc această stare de a lăsa la o parte aspectele neesenţiale. Trăim în întregime la nivel de instinct, de intuiţie, de grijă, a ceea ce este necesar pentru supravieţuire, nu doar pentru mine, ci pentru întregul grup. Se desfăşoară ciudate universuri paralele. Unele case sunt într-o ruină completă, altele au rufe la uscat la soare! Oamenii se aliniază la cozi pentru mâncare sau apă, iar câţiva îşi plimbă câinele! Toate se întampla în acelaşi timp. Şi japonezii înşişi sunt atât de minunaţi… Revin la baraca mea pentru a o verifi ca în fi ecare zi, acum pentru a trimite acest e-mail din moment ce a venit electricitatea, şi găsesc mâncarea şi apa lăsate la uşa de la intrare. Nu am idee de la cine, dar este acolo. Bătrâni cu pălării verzi merg din uşă în uşă întrebând dacă toată lumea este OK.
        Oamenii vorbesc cu persoane complet străine întrebându-le dacă au nevoie de ajutor. Nu văd semne de teamă. Resemnare, da, dar frică sau panică, nu. Vă mulţumesc din nou pentru grija şi iubirea voastră pentru mine.
Vă trimit înapoi multă iubire,
Cu drag,
Aiko

Eveniment la Timişoara

        În data de 3 august, în Parcul Central din Timişoara, cu ocazia Zilelor Timişoarei s-a dezvelit bustul ilustrului nostru consătean Ioachim Miloia, personalitate marcantă a culturii bănăţene.
        În urmă cu trei ani, municipalitatea timişoreană inaugura Aleea Personalităţilor din Parcul Central, urmărind un dublu scop: pe de-o parte crearea unui spaţiu dedicat memoriei înaintaşilor, iar pe de altă parte, unul educativ destinat generaţiilor tinere, care în acest fel pot învăţa într-un mod plăcut episoade legate de istoria Timişoarei şi a Banatului. În acest an, pe Aleea Personalităţilor au fost amplasate patru busturi ale unor aleşi oameni a căror viaţă şi activitate sunt puternic întreţesute cu istoria oraşului şi a provinciei bănăţene.
        Aceştia sunt: Carol Telbisz (1853-1914), cel mai longeviv primar al Timişoarei până în prezent, cu realizări deosebite, reuşind să ridice urbea la un nivel de oraş european; Ioan de Hunedoara (1387-1456), guvernator al Banatului şi Crişanei, voievod al Transilvaniei, ban de Severin, regent al Ungariei, comandant de oşti şi cavaler al luptei antiotomane; Ioachim Miloia (1897-1943), erudit cărturar bănăţean, născut la Ferendia, personalitate ce a dominat cultura bănăţeană interbelică. Bustul a fost realizat de sculptorul Gheorghe Groza şi a fost donat de familia Miloia; Romul Ladea (1901-1970), mare sculptor bănăţean, continuatorul sculpturii fi gurative moderne.
Reporter prof. Circa Marius Iosif

marți, 16 august 2011

Invitatie...

Cu mare drag si bucurie, deschidem de azi 16 august 2011 un blog al parohiei ortodoxe romane Ferendia, protopopiatul Deta, judetul Timis, in care dorim si speram sa reusim sa ne asternem gandurile si faptele noastre...ale tuturor
Pe langa articolele ce vor fi publicate de preotul paroh Giorgiev Dragan, asteptam ca oricine crede ca are ceva de impartasit in scris tuturor ferengenilor, sa nu ezite a ne scrie.
Persoana de contact: pr. Giorgiev Dragan- 0733710485

luni, 15 august 2011

Adormirea Maicii Domnului

        Una din marile sărbători ale creştinătăţii, Adormirea Maicii Domnului, mai bine zis, mutarea cea de pe pământ la ceruri, lângă Fiul Său Cel Iubit, se sărbătoreşte la 15 august şi, din anul târnosirii bisericii actuale, în 1853, a devenit şi ruga satului Ferendia.
        În ciuda faptului că s-a înălţat la ceruri, Maica Domnului nu ne-a părăsit niciodată, ci veşnic este alături de noi păcătoşii, veghindu-ne cu multă dragoste şi participând cu mulţumire sau cu durere la bucuriile sau necazurile noastre. Dar această veghere nu este una pasivă, contemplativă şi plină de compasiune, ci activă, mijlocind pe lângă Fiul Său, atenuând nenorocirile şi înmulţind binecuvântările. Poate de aceea strămoşii noştri au ales-o de patron spiritual al satului pe Sfânta Fecioară Maria atunci când au târnosit biserica. Credinţa în binefacerile Maicii Domnului, cea veşnic iubitoare şi iertătoare, nu este o simplă formalitate, ci profunda convingere că binecuvântările asupra caselor, oamenilor şi holdelor vin de la Dumnezeu, prin mijlocirea rugăciunii sale, evident în măsura în care le merităm. Pe acele vremuri, centrul vieţii comunitare era biserica, de la ea veneau binecuvântările oamenilor prin mijlocirea Sfintelor Taine, sub umbra ei creştea şcoala, întreaga comunitate se raporta la biserică, ca la un spaţiu sacru de unde Duhul Sfânt îşi revărsa harul. De aceea lumea trăia mai aproape de Dumnezeu, oamenii erau mai iubitori, mai generoşi şi mai degrabă săritori în ajutorul aproapelui, într-un contrast vădit cu ce se întâmplă în zilele noastre. Urmarea îndepărtării de Dumnezeu şi de legile Lui se vederează în înmulţirea calamităţilor naturale, a bolilor, în alterarea tot mai pronunţată a moralităţii, viaţa devenind tot mai chinuită, necazurile tot mai mari şi bucuriile tot mai mici şi mai efemere. Fie ca acest mare praznic al creştinătăţii să ne adune în sfânta biserică spre a gusta din izvorul nesecat de daruri dumnezeieşti pentru sufletele noastre, pentru a deveni împreună lucrători spre binele comunităţii.
Preot Dragan GIORGEV

luni, 25 aprilie 2011

Vatra Satului, nr.21 ianuarie- aprilie 2011


Învierea Mântuitorului
            Învierea Mântuitorului, al cărei imn– Troparul Paştilor – este cel mai triumfal pe care l-a cântat şi l-a auzit vreodată neamul omenesc, creează în noi, creştinii, o stare sufletească ce nu se poate compara cu nici una din cele prin care trec oamenii. Ea este efectul unei uşurări, unei bucurii, unei încrederi şi unei nădejdi, pe care n-o poate produce în om nici un alt fapt, nici un alt sentiment, nici o schimbare, nici o emoţie din cele ce pot încerca sufletul nostru. Această bucurie pascală este îndeosebi caracteristică Bisericii Ortodoxe. Niciuna din celelalte Biserici nu simte şi nu exprimă cu bogăţia şi harul imnografi c semnifi caţiile, puterea şi binecuvântarea Învierii lui Hristos. Imnul Învierii este un strigăt de triumf şi de bucurie care ne ridică până la cer, este o stare sufletească unică şi incomparabilă, este privilegiul şi fericirea noastră de creştini! Când Iisus Mântuitorul trăia în suferinţă şi umilire în zilele patimilor, El era, privindu-L omeneşte, cel mai nefericit, mai părăsit, mai neajutorat, mai năpăstuit, mai zdrobit dintre toţi oamenii. Niciodată un om n-a fost mai greu lovit pentru binele ce făcea, mai duşmăneşte tratat, mai crunt batjocorit, jignit, huiduit, torturat şi profanat, ca Iisus Hristos. Nu numai cei care-L răstigneau, urlau şi blestemau, nu doar un popor se desfăta la privirea durerilor Lui fizice şi morale, ci o lume întreagă, de atunci şi până astăzi, a găsit în osândă şi în moartea Lui o plăcere, o satisfacţie, un sentiment ca de dreptate şi de putere a ei împotriva „blasfemiatorului” şi „înşelătorului Aceluia”, cum Îl numeau cu ipocrizie cei care L-au dat spre chinuire şi moarte. Împotriva lor, a tuturor, a celor care L-au acuzat şi batjocorit de atunci şi până astăzi, Iisus Hristos Nazarineanul, numit în derâdere „Regele Iudeilor”, rege încoronat cu spini, rege al cărui tron era o Cruce, rege fără gardă, părăsit de ai Săi, păzit sub grea şi rece lespede de piatră, pentru că a izbândit cea mai strălucită şi neaşteptată biruinţă ce s-a văzut vreodată: biruinţa asupra morţii şi asupra răutăţii omeneşti totodată. Această biruinţă a putut fi tăgăduită, dar nu I-a putut fi smulsă niciodată. Dezamăgiţi şi tulburaţi, înşelătorii de atunci au plătit pe străjeri ca să spună, împotriva evidenţei şi a raţiunii însăşi, că El a fost furat noaptea de ucenicii Lui din mormântul întărit cu pază şi peceţi. Necredincioşii de mai târziu au născocit un şir de ipoteze, presupuse ştiinţifi ce, ca să tăgăduiască Adevărul, faptul dumnezeiesc. Împotriva argumentelor stoarse necredinţei şi a pretextelor cu păcat, Învierea lui Hristos s-a dovedit şi s-a impus cu puterea faptului împlinit şi cunoscut, astfel că imnul ei triumfal face de atunci, şi va face totdeauna, bucuria noastră şi a lumii. Împotriva tuturor raţiunilor omeneşti, împotriva „înţelepciunii” de jos a celor care au căzut în robia superstiţiilor şi a legendelor necreştine, împotriva a tot ce s-ar putea zice şi scrie stă faptul Învierii, transformat în Biserica permanentă şi universală, ca dovedire şi încredinţare neclintită şi nedezminţită a Învierii lui Hristos. Împotriva a tot ce I-au spus şi-I vor mai spune iscusiţii întru tăgadă a miracolului creştin, stă dovedit şi nezdruncinat, drept şi tare ca un munte de adevăr dumnezeiesc şi omenesc, cuvântul simplu şi drept al Apostolului: „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15,14), iar propovăduirea şi credinţa Lui şi a noastră n-a fost şi nu este zadarnică. Cu cât va dăinui şi va creşte încă îndoiala sau tăgada Învierii lui Hristos, cu atât se va vădi prin contrast adevărul ei triumfător, de fapt, de viaţă şi de credinţă; va creşte şi se va întări în convingerea noastră, bazată pe existenţa adevărului Bisericii universale, că: Hristos a Înviat! Biruinţele omeneşti creează stări relative, limitate şi schimbătoare, dar Biruinţa lui Iisus Hristos a creat o stare absolută şi permanentă, o stare morală de natura, mărimea, puterea şi importanţa spiritului. Biruinţa lui Hristos a îndreptat un rău imens şi cutremurător şi a întemeiat o realitate spirituală salvatoare. Fără Învierea lui Hristos, azi nu exista creştinism şi nici Biserică; sau, cum zice Apostolul, nu era propovăduirea şi credinţa; fără Învierea lui Hristos, trăiam în întuneric şi ne târam în viciu, ne închinam la idoli. Fără Învierea lui Hristos, omenirea era şi azi sufleteşte cu 2000 de ani în urmă sau, poate, prin regres, cu mult mai mult, în barbarie şi mizerie morală. Creştinismul este tot ce a cunoscut mai sfânt, mai binefăcător şi mai salvator neamul omenesc, creştinismul este opera Jertfei şi a Învierii lui Hristos. Învierea lui Hristos a rupt vălul care acoperea omului misterul existenţei post-mortem, a deschis vieţii omeneşti o privire spre zarea veşniciei, a luat morţii rolul şi caracterul de sfârşit tragic şi dureros. Viaţa nu este o scânteie efemeră şi enigmatică în haos; este o existenţă de durată cu destin spiritual în eternitatea în care se integrează cu preţ de suflet şi cu rost dumnezeiesc. Fără Învierea lui Hristos, creştinismul s-ar fi înăbuşit în râsul şi în batjocura fariseilor şi cărturarilor, în insensibilitatea lumii păgâne, în teama şi neputinţa Apostolilor terorizaţi de strigătele mulţimii înfuriate: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Fără moartea lui Hristos, creştinismul nu avea efect mântuitor, fără Învierea Lui nu avea Viaţă şi putere. Fără Înviere, nu era credinţă, nu era nădejde, nu era bucurie creştină. Suferinţa si biruinţa, durerea şi bucuria, Crucea şi Învierea îşi corespund şi se completează, ca două feţe paralele şi echivalente ale faptului creştin. Sfânta Înviere să fi e şi pentru noi exemplu, să vină în sufletul nostru ca o cunună supremă ce încheie un post în Hristos şi să ne facem vrednici cu toţii a spune înaintea Sfintei Treimi: Hristos a înviat!
Preot GIORGIEV DRAGAN