Învierea Mântuitorului
Învierea Mântuitorului, al cărei imn– Troparul Paştilor – este cel mai triumfal pe care l-a cântat şi l-a auzit vreodată neamul omenesc, creează în noi, creştinii, o stare sufletească ce nu se poate compara cu nici una din cele prin care trec oamenii. Ea este efectul unei uşurări, unei bucurii, unei încrederi şi unei nădejdi, pe care n-o poate produce în om nici un alt fapt, nici un alt sentiment, nici o schimbare, nici o emoţie din cele ce pot încerca sufletul nostru. Această bucurie pascală este îndeosebi caracteristică Bisericii Ortodoxe. Niciuna din celelalte Biserici nu simte şi nu exprimă cu bogăţia şi harul imnografi c semnifi caţiile, puterea şi binecuvântarea Învierii lui Hristos. Imnul Învierii este un strigăt de triumf şi de bucurie care ne ridică până la cer, este o stare sufletească unică şi incomparabilă, este privilegiul şi fericirea noastră de creştini! Când Iisus Mântuitorul trăia în suferinţă şi umilire în zilele patimilor, El era, privindu-L omeneşte, cel mai nefericit, mai părăsit, mai neajutorat, mai năpăstuit, mai zdrobit dintre toţi oamenii. Niciodată un om n-a fost mai greu lovit pentru binele ce făcea, mai duşmăneşte tratat, mai crunt batjocorit, jignit, huiduit, torturat şi profanat, ca Iisus Hristos. Nu numai cei care-L răstigneau, urlau şi blestemau, nu doar un popor se desfăta la privirea durerilor Lui fizice şi morale, ci o lume întreagă, de atunci şi până astăzi, a găsit în osândă şi în moartea Lui o plăcere, o satisfacţie, un sentiment ca de dreptate şi de putere a ei împotriva „blasfemiatorului” şi „înşelătorului Aceluia”, cum Îl numeau cu ipocrizie cei care L-au dat spre chinuire şi moarte. Împotriva lor, a tuturor, a celor care L-au acuzat şi batjocorit de atunci şi până astăzi, Iisus Hristos Nazarineanul, numit în derâdere „Regele Iudeilor”, rege încoronat cu spini, rege al cărui tron era o Cruce, rege fără gardă, părăsit de ai Săi, păzit sub grea şi rece lespede de piatră, pentru că a izbândit cea mai strălucită şi neaşteptată biruinţă ce s-a văzut vreodată: biruinţa asupra morţii şi asupra răutăţii omeneşti totodată. Această biruinţă a putut fi tăgăduită, dar nu I-a putut fi smulsă niciodată. Dezamăgiţi şi tulburaţi, înşelătorii de atunci au plătit pe străjeri ca să spună, împotriva evidenţei şi a raţiunii însăşi, că El a fost furat noaptea de ucenicii Lui din mormântul întărit cu pază şi peceţi. Necredincioşii de mai târziu au născocit un şir de ipoteze, presupuse ştiinţifi ce, ca să tăgăduiască Adevărul, faptul dumnezeiesc. Împotriva argumentelor stoarse necredinţei şi a pretextelor cu păcat, Învierea lui Hristos s-a dovedit şi s-a impus cu puterea faptului împlinit şi cunoscut, astfel că imnul ei triumfal face de atunci, şi va face totdeauna, bucuria noastră şi a lumii. Împotriva tuturor raţiunilor omeneşti, împotriva „înţelepciunii” de jos a celor care au căzut în robia superstiţiilor şi a legendelor necreştine, împotriva a tot ce s-ar putea zice şi scrie stă faptul Învierii, transformat în Biserica permanentă şi universală, ca dovedire şi încredinţare neclintită şi nedezminţită a Învierii lui Hristos. Împotriva a tot ce I-au spus şi-I vor mai spune iscusiţii întru tăgadă a miracolului creştin, stă dovedit şi nezdruncinat, drept şi tare ca un munte de adevăr dumnezeiesc şi omenesc, cuvântul simplu şi drept al Apostolului: „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15,14), iar propovăduirea şi credinţa Lui şi a noastră n-a fost şi nu este zadarnică. Cu cât va dăinui şi va creşte încă îndoiala sau tăgada Învierii lui Hristos, cu atât se va vădi prin contrast adevărul ei triumfător, de fapt, de viaţă şi de credinţă; va creşte şi se va întări în convingerea noastră, bazată pe existenţa adevărului Bisericii universale, că: Hristos a Înviat! Biruinţele omeneşti creează stări relative, limitate şi schimbătoare, dar Biruinţa lui Iisus Hristos a creat o stare absolută şi permanentă, o stare morală de natura, mărimea, puterea şi importanţa spiritului. Biruinţa lui Hristos a îndreptat un rău imens şi cutremurător şi a întemeiat o realitate spirituală salvatoare. Fără Învierea lui Hristos, azi nu exista creştinism şi nici Biserică; sau, cum zice Apostolul, nu era propovăduirea şi credinţa; fără Învierea lui Hristos, trăiam în întuneric şi ne târam în viciu, ne închinam la idoli. Fără Învierea lui Hristos, omenirea era şi azi sufleteşte cu 2000 de ani în urmă sau, poate, prin regres, cu mult mai mult, în barbarie şi mizerie morală. Creştinismul este tot ce a cunoscut mai sfânt, mai binefăcător şi mai salvator neamul omenesc, creştinismul este opera Jertfei şi a Învierii lui Hristos. Învierea lui Hristos a rupt vălul care acoperea omului misterul existenţei post-mortem, a deschis vieţii omeneşti o privire spre zarea veşniciei, a luat morţii rolul şi caracterul de sfârşit tragic şi dureros. Viaţa nu este o scânteie efemeră şi enigmatică în haos; este o existenţă de durată cu destin spiritual în eternitatea în care se integrează cu preţ de suflet şi cu rost dumnezeiesc. Fără Învierea lui Hristos, creştinismul s-ar fi înăbuşit în râsul şi în batjocura fariseilor şi cărturarilor, în insensibilitatea lumii păgâne, în teama şi neputinţa Apostolilor terorizaţi de strigătele mulţimii înfuriate: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Fără moartea lui Hristos, creştinismul nu avea efect mântuitor, fără Învierea Lui nu avea Viaţă şi putere. Fără Înviere, nu era credinţă, nu era nădejde, nu era bucurie creştină. Suferinţa si biruinţa, durerea şi bucuria, Crucea şi Învierea îşi corespund şi se completează, ca două feţe paralele şi echivalente ale faptului creştin. Sfânta Înviere să fi e şi pentru noi exemplu, să vină în sufletul nostru ca o cunună supremă ce încheie un post în Hristos şi să ne facem vrednici cu toţii a spune înaintea Sfintei Treimi: Hristos a înviat!
Preot GIORGIEV DRAGAN
